Președintele Statelor Unite, Donald Trump, a avut o poziție critică față de guvernatorul Rezervei Federale, Jerome Powell, cerându-i în repetate rânduri micșorarea ratei de politică monetară, opinând că economia americană decelerează din cauza ratei situate la un nivel prea ridicat. Acesta din urmă a și făcut declarații între 10 și 11 iulie 2019 în fața Congresului american și a Comitetului Bancar al Senatului asupra deciziilor de a menține neschimbată rata de politică monetară încă din decembrie 2018, în condițiile temerilor investitorilor în legătură cu escaladarea conflictului comercial Statele Unite-China, a ratei inflației care se situa la niveluri scăzute și a încetinirii creșterii economiei globale. Trump, care va candida pentru un nou mandat prezidențial în noiembrie anul acesta, a avut o atitudine caustică față de Rezerva Federală încă din timpul campaniei prezidențiale din 2016, încălcând precedentul și înlocuind-o pe Janet Yellen cu Jerome Powell după primul său mandat.

În România, Ordonanța 114/2018, așa-numita Ordonanță a „Lăcomiei băncilor”, care prevedea taxarea activelor financiare ale băncilor în funcție de evoluția ratei de referință interbancare ROBOR, a antrenat dezbateri care s-au soldat printr-o scrisoare deschisă a mediului academic prin care se evidenția, printre altele, diminuarea capacității Băncii Naționale a României de a implementa politica monetară și implicit afectarea independenței acesteia, întrucât canalul dobânzii de politică monetară era distorsionat de corelarea acestei taxe cu evoluția ratei ROBOR, apărând un conflict între obiectivul stabilității prețurilor și cel de a asigura stabilitatea financiară.

Îți recomandăm:

Românii și piața imobiliară. Între „casa visurilor” și „cămașă de forță” (prima parte)

Independența băncii centrale se referă, în linii mari, la capacitatea băncii centrale de a implementa o politică monetară neinflaționistă, fără vreo coerciție din partea factorului politic, i.e. absența posibilității pentru politicieni de a influența obiectivele sau personalul băncii centrale pentru a dobândi capital politic. Dacă înainte de criza financiară globală din 2007-2009 modelul ideal de bancă centrală prevedea un organism independent față de guvern, având ca prioritate stabilitatea prețurilor prin intermediul țintirii inflației, după acest episod sistemic, în contextul dobânzilor nominale pe termen scurt care erau apropiate de zero sau chiar zero (i.e. zero lower bound), banca centrală a trebuit să apeleze la un set de măsuri neconvenționale prin achiziționarea de datorie publică de pe piața secundară, iar un număr semnificativ de reforme i-au lărgit spectrul de puteri în domenii precum supravegherea prudențială, stabilitatea financiară, gestionarea crizelor și politica macroprudențială care, spre deosebire de politica monetară, implică o coordonare a eforturilor împreună cu guvernul și alte instituții de reglementare.

Dacă legătura dintre stabilitatea prețurilor și independența băncii centrale a fost pe larg studiată în literatura de specialitate, concluzionându-se că între inflație și gradul de independență al băncii centrale există o corelație negativă, atât în țările dezvoltate, cât și în cele emergente, studiile asupra nexului cu stabilitatea financiară sunt limitate iar rezultatele, în consecință, neconcludente. O posibilă explicație a acestui aspect derivă din faptul că există o relație complexă între stabilitatea financiară și stabilitatea prețurilor: în timp ce pe termen lung stabilitatea prețurilor poate fi văzută ca o componentă-cheie a stabilității financiare, pe termen scurt și mediu pot exista compromisuri între aceste două obiective. În plus, spre deosebire de cazul stabilității prețurilor, băncile centrale au un grad mai scăzut de control asupra rezultatelor politicii în aria stabilității financiare, întrucât acestea împart responsabilitatea cu alte organisme, nefiind astfel clar în ce măsură o creștere a independenței băncii centrale ar putea afecta stabilitatea financiară.

Îți recomandăm:

Cristian Păun: „Profitul nu e nici nemernic și nici nedrept”. Lecția de economie #6

În Andrieș, Podpiera și Sprincean (2020) ne-am propus să dezvoltăm stadiul curent al cunoașterii investigând empiric în ce măsură un grad ridicat al independenței băncii centrale contribuie la diminuarea riscului sistemic din sectorul bancar. Riscul sistemic vizează sistemul bancar în ansamblu (viziune macro) și se opune riscului individual (viziune micro), paradigmă ce s-a cristalizat cu precădere după Marea Recesiune din primul deceniu al anilor 2000 în contextul Acordului Basel III. Cuantificarea independenței băncii centrale s-a realizat cu ajutorul indicelui dezvoltat de către Cukierman, Webb și Neyapti (1992) și actualizat de către Bodea și Hicks (2015), având la bază patru subcomponente, acesta fiind construit ca o medie artimetică ponderată a acestor subcomponente: (i) caracteristicile guvernatorului (independența personalului); (ii) atribuțiile de formulare a politicilor (formularea politicilor); (iii) obiectivele băncii centrale și (iv) limitările băncii centrale în ceea ce privește împrumuturile acordate sectorului public (independența financiară).

Rezultatele analizei noastre asupra unui eșantion format din 325 de bănci din țări dezvoltate și emergente pentru perioada 2001-2014 relevă un impact negativ al independenței băncii centrale asupra contribuției băncilor la riscul sistemic: astfel, cu cât gradul de independență al băncii centrale sporește, cu atât contribuția băncilor la riscul sistemic se diminuează. Această constatare este validă pentru toți pilonii independenței băncii centrale, i.e. pentru toate subcomponentele indicelui (independența personalului, formularea politicilor, obiectivele băncii centrale și independența financiară), cât și pentru indicele independenței băncii centrale per se. Cu toate acestea, analiza empirică scoate în evidență de asemenea faptul că o situație de criză reduce într-o oarecare măsură efectele benefice ale unei bănci centrale independente asupra riscului sistemic. Acest lucru presupune că, atunci când o criză financiară lovește economia, un nivel ridicat al independenței băncii centrale este nepotrivit pentru bănci: efectul politicii monetare poate fi întârziat sau să fie ineficient și astfel coordonarea eforturilor dintre banca centrală și autorități, cum ar fi guvernul, ar putea fi necesară pentru a pune la dispoziție pachete de salvare sau să se implementeze măsuri de criză pentru a restabili încrederea băncilor în economie. În plus, când sectorul bancar experimentează o competiție slabă (putere de piață ridicată), efectul este de creștere a contribuției băncilor la riscul sistemic.

Îți recomandăm:

Din nou despre ce nu înțeleg cei ce ne propun creșterea impozitelor

Totuși, acest efect de amplificare a riscului sistemic este diminuat de o bancă centrală cu o politică monetară independentă. Astfel, o bancă centrală independentă este indispensabilă pentru asigurarea stabilității financiare la nivelul întregii economii și reducerii riscului sistemic în sectorul bancar în vremuri de calm economic. Aceste constatări sunt și mai relevante în contextul în care băncile centrale se confruntă din ce în ce mai mult cu presiuni din partea factorilor politici, care își doresc o bancă centrală subordonată pentru a-și satisface necesitățile lor electorale pe termen scurt. Cu toate acestea, în vreme de marasm financiar, ar putea fi nevoie de o coordonare între eforturile băncii centrale și a diverselor autorități pentru a atenua efectele negative la nivel de sistem. Politica fiscală, care este sub controlul guvernului, ar putea fi de folos pe lângă politica monetară și alte instrumente neconvenționale de politică monetară, incluzând coordonarea dintre guvern și băncile centrale, implicând însă o bancă centrală mai puțin independentă.

Contributor

Comentarii