În companii se vorbește tot mai des despre importanța stabilirii unei viziuni. Acel scop care transcende interesele imediate ale companiei și la atingerea căruia compania caută să contribuie urmându-și propria misiune. Este din ce în ce mai recunoscut faptul că acest proces este important pentru că inspiră lideri și mai departe întreaga echipă, dându-le curaj să abordeze provocările și convingerea că au o contribuție importantă.
Probabil cea mai cunoscută analogie este cea a celor 3 tăietori de piatră care au fost întrebați de către un călător ce fac.

Răspunsurile lor au fost:
Primul, care lucra cu jumătate de inima a răspuns anemic: „Tai piatra.”
Al doilea a zis categoric: „Lucrez să câștig niște bani.”
Al treilea care lucra cu evidentă dedicație a răspuns: „Construiesc o catedrală!”

Îți recomandăm:

România este orientată strategic spre Occident. Academia Română pare orientată strategic spre China

Cu acestea în gând, văd tot mai mult nevoia stabilirii unei viziuni pentru România. Cum ar fi să reușim să creăm o viziune care să unească si să însuflețească cât mai mulți oameni care pot să contribuie la schimbare, care să încurajeze cât mai mulți să creadă că tranziția nu e un status-quo?
Prin atingerea acestui deziderat ar trebui să avem:

  • Partide care să colaboreze mai bine;
  • Bugete coerente cu viziunea țării;
  • Ministere, unități administrative și alte organisme de stat având o MISIUNE convergentă cu viziunea țării. La fel cum diferite departamente din companii, conduse de oameni vizionari, lucrează pentru un scop comun, la fel am putea avea si instituții publice care sa contribuie în mod unic către același scop.
  • Prezență la vot mai mare;
  • Mai multă apreciere pentru faptul că fiecare dintre noi avem o contribuție. „Trebuie să te gândești la lucruri mari atunci când faci lucruri mici pentru ca toate lucrurile mici să meargă în direcția corectă” (Alvin Toffler).

De fapt, ultima dintre schimbări ar putea fi „buturuga care răstoarnă status-quo-ul”. România este victimă a neputinței învățate. Mulți dintre noi condamnă „sistemul” și cred prea puțin într-o posibilă schimbare. Ne uităm în jur și ni se pare că orice încercare a noastră ar fi o picătură într-un ocean. Poate că ar ajuta să ne gândim în schimb că prin această atitudine contribuim totuși la susținerea status-quo-ului, a oceanului.

Îți recomandăm:

„Mi-e scârbă de toți”, „Toți o apă și-un pământ”. În România, spre deosebire de Belarus, avem dreptul de a alege. Ce vom face, vom fi iar „scârbiți” sau ne vom implica?

O serie de experimente făcute în urmă cu ceva ani ar putea să ne dea o lecție importantă privind neputința învățată. În unele dintre aceste experimente, câini au fost închiși în cutii unde li se aplicau periodic șocuri. Ulterior au fost mutați în alte cutii de unde ar fi putut ușor ieși, însă nici măcar nu au încercat acest lucru. Un alt grup de animale care nu a fost supus inițial șocurilor a ieșit imediat din cutii.
Mare parte din români sunt din punctul meu de vedere în aceeași situație. Ar putea renunțarea noastră sa însemne că nu scăpăm de status-quo nici atunci când am putea scăpa? Personal o să caut să mă întreb asta de fiecare data când gândesc „că așa e în România”, „nu se schimbă România nici într-o sută de ani”. Neputința învățată creează cercuri vicioase dacă se traduce prin inacțiune.

Realizarea unei viziuni de țară este cu siguranță posibilă, poate nu imediat, dar este un demers care odată demarat crește exponențial în semnificație. În companii (și unele țări) viziunea are rolul de a crea o poveste atractivă pentru toate părțile interesate, însă în cazul de față provocarea este dată de faptul că procesul ar trebui inversat. Este nevoie de o inițiativă din partea tuturor celor interesați, care ulterior să se transforme într-un bulgăre ce continuă să crească, dărâmând bariere profesionale, culturale, sociale, organizaționale ori religioase.
Pentru a crea o viziune de țară este necesară o inițiativă privată care să reușească gradual să atragă cât mai mulți suporteri; diferite sectoare, minorități, profesii reunite pentru un scop comun.

Îți recomandăm:

Articolul acesta este o pledoarie pentru oamenii normali, care nu au atingerea geniului si care nu ies cu nimic din comun. Este despre eroul din omul obișnuit

Fiecare dintre aceștia va căuta să contribuie în mod diferit pentru realizarea aceleiași viziuni și dincolo de contribuția personală vor pune presiune pentru ca „sistemul” să se schimbe în aceeași direcție.
Vă invit să explorați răspunsul propriu la câteva întrebări:
– Ce ați vrea să vedeți mai mult în România?
– Ce ați vrea să vedeți mai puțin în România?
– Ce resurse și/sau capabilități aveți care ar putea contribui la îndeplinirea acestora?
– Dacă România ar fi astăzi așa cum o doriți, ce ar fi diferit în comportamentul vostru? Puteți face această schimbare astăzi?

Este un exercițiu pe care îl putem face individual, în familie, companii, școli, grupuri de prieteni etc. Este primul pas pe care îl putem face pentru a avea „o țară ca afară”.
Eu am făcut acest exercițiu și am înțeles că am făcut prea puțin pentru schimbarea pe care mi-o doresc.

Îți recomandăm:

Cum repornim România? A doua mea propunere de repornire a României, energia

Contributor

Comentarii