Lumea în care trăim este crudă și nedreaptă. Nu suntem toți egali. Unii sunt mai înalți, alții mai scunzi. Unii sunt mai grași, alții mai slabi. Unii sunt mai deștepți, alții mai înceți la minte. Unii s-au născut mai în nord, alții mai în centru. Cea mai nedreaptă inegalitate pe care trebuie să o gestionăm este însă cea dintre “săraci” și ”bogați”. Două concepte absolut scoase din pălărie. Cu nimic economic în spate. Dar cu o sumedenie de drepturi pentru unii (cei considerați ”săraci”) și de obligații pentru ceilalți (cei considerați “bogați”). Clasificarea este apanajul politicii nu a economiei. Nu are nimic economic în spate. O să vedeți de ce.
Antreprenorul este adevărata bogăție a unei națiuni. Este cel care, prin harul și talanții săi, își dă seama cumva (numai el știe cum) că există un dezechilibru între nevoi și ceea ce este oferit în piață ca soluție pentru ele. E mereu în căutarea acestui dezechilibru. Îl găsește și vine mereu cu soluții mai bune decât cele care există pentru nevoile noastre. El e cel care face ușoară viața noastră zi de zi. E mereu atent la ce avem noi nevoie. Dar nu aceasta este principala lui calitate.
Soluția pe care o are în minte antreprenorul pentru nevoile tale presupune resurse. Care sunt limitate. Sunt rare. Și care sunt unite între ele de liantul fundamental – capitalul. Pentru antreprenor prezentul devine urgent. Important. Și trebuie rapid să găsească pe alții pentru care prezentul e mai puțin important decât viitorul. Și care sunt dispuși să îi împrumute resursele de care nu au nevoie acum. Și el trebuie să îi convingă. Nici asta nu e principala lui calitate.
Face apoi calcule. Calcule economice. Complicate. Care se bazează pe prețuri (materii prime, forță de muncă, tehnologie etc.). Aceste prețuri la care cumpără resursele sunt prezente. Vor fi recuperate în viitor. Din cât va vinde (cantitatea de bunuri / servicii) și cu ce preț va vinde. Ambele sunt incerte și depind de o sumedenie de lucruri. Necunoscute în bună măsură când antreprenorul ia decizia. Își asumă întreaga eroare posibilă. Care nu e mică.
Dacă nu dă greș în calcul și anticipează corect va obține un profit important. Dacă nu, va pierde tot ce a investit. Poate banii întregii familii. Familii extinse. Dar el își asumă integral acest lucru. Asta e cea mai importantă calitate a sa.
Câți credeți că facem asta? Vreo 5 din 100. Nu doar la noi. Peste tot în lume. Câți din cei 5 credeți că au succes din așa ceva? Unul singur… repet, unul singur. El va fi bogat. Și noi alături de el. Căci beneficiem de harul și talentul său. Dar, mai ales de curajul său de a risca totul.
Concluzia e simplă și clară: în orice societate există puțini “bogați” și mulți “săraci”. E natural să se întâmple acest lucru. Nu ține nici de modul în care funcționează piețele și nici de natura umană a celor care doresc să se îmbogățească. Toți dorim să fim mai bogați decât suntem. Important este ce mijloace folosim pentru acest lucru.
Cât timp mijloacele rămân preponderent economice (specializare în producție, schimb voluntar, piață) “bogăția” nu are cum să fie nocivă. Rămâne mereu nocivă doar “îmbogățirea” prin stat. Avem așadar o inegalitate “bună” (cea prin mijloacele pieței) și una “nocivă” (cea prin stat).
Putem și noi să ne îmbogățim ca el? Economic vorbind, doar dacă încercăm să îi vindem ceva la schimb (muncă, servicii de care are nevoie etc.). Politic vorbind, luând în mână o bâtă. Cât mai progresivă… Inegalitatea de venit e ceva natural. Ține de natura umană. Nu va putea fi eliminată niciodată. Poate fi diminuată însă. Pașnic sau agresiv. Noi alegem. Haiducia din spatele redistribuirii progresive a resurselor “bogaților” este de departe cea mai proastă decizie. Mai ales pentru societățile fără de “bogați”.
